ma zbat… imi e cald… nu! imi e frig… e ceatza si eu fug… fug de acele creaturi… sunt multe, poate o mie, poate chiar doua mii sau poate 6 miliarde… fug de ele caci vor sa ma supuna si sa “educe”… vor sa ma incadreze in standardele lor, sa ma faca identica lor, sa ma traga in jos, sa ma arunce in indiferenta…
dulce agonie… macabru suras… e atat de veche durerea incat aproape n-o mai simt…
e ceva ca o lacrima in aer… eu plangand? credeam ca am ramas fara lacrimi…
si iar alerg cu disperare sa prind acea ultima adiere de vant… sa ma ia cu ea si sa ma duca departe… sa ma duca in lumea creata de mine…
tenebre si depresii, macabru si anorexii, ftizie si moarte, etern si monoton… le voi gasi pe toate cand voi ajunge inapoi in lumea mea… in mine… acolo jos in adancurile mele, unde e liniste…
linistea mea e foarte suparatoare… uneori e atat de liniste incat ma pot auzi gandind… e ca un bazait usor, ca o bataie de aripi a unui fluture… e un fior ce dispare, asa cum a aparut, in neant…
imi aud gandurile… gandurile imi spun sa nu mai gandesc… gandirea mea e blestemata… ea nu poate gandi decat ganduri si gandurile nu pot fi decat despre gandire si despre rostul ei inutil… si apoi gandirea se supara pe creatiunile ei gandurile si le alunga si creaza altele noi mult mai bune decat cele vechi… inevitabil insa aceste noi ganduri sunt despre gandire si despre rostul ei inutil…
am fugit prea mult dupa fluturi… e mai simplu sa caut o larva si sa astept…
