Apasa pe tragaci si ridica-mi moralul… Simt nevoia sa-ti vorbesc, dar totusi cand te vad, nu mai am nimic de spus… Iar imi aud gandurile, sunt aceleasi ganduri vechi ce fosnesc despre mizerie umana…
Te mai astept inca un pic si apoi ma duc sa te caut…
E o vesnica mireasma de moarte in aer… si caldura asta bacoviana renaste in fiecare cadavru de pe caldaram…
Cel mai greu imi este sa ma intorc de unde am plecat atunci cand nu mai stiu ce cautam initial… absurd, intortocheat, lipsit de sens si totusi o partea din mine…
M-a bantuit o vreme o mireasma de trecut… Mi-a cerut sa o recunosc, mi-a cerut sa o inteleg… M-a facut sa ma gandesc la acel “Si daca?” existential pe care il urasc atat de mult. M-a intristat si m-a aruncat intro visare asemanatoare celei de betie in care nu vrei sa te mai recunosti, nu vrei sa-ti mai amintesti…
Mi-am facut toate calculele, mi-am adunat nevoile, inmultindu-le cu visele, scazand mandria, si-am impartit totul la trecut… Mi-am ridicat singuratatea la patrat si-am scos radical din tot ceea ce simt, iar rezultatul m-a surprins…
Nu te regret… te-am regretat candva cand “Si daca?” imi urmarea pasii timizi spre viata… acum traiesc deja, in felul meu, in tristetea mea, in banalitatea mea, in negura viselor mele, care insa nu te mai includ…
Ai ales sa ma bantui prea tarziu pentru a te mai salva, ai ales sa ma bantui prea devreme pentru a te intelege, ai ales sa ma bantui exact la timp pentru ca spasmele incertitudinilor mele sa ia sfarsit si tu sa te renasti ca o simpla amintire in mine…
Acum reintoarce-te in neant amintire, Imi voi aduce aminte de tine candva, Undeva intre somn si trezire, Cand imi vei parea o simpla poveste de-a mea…
am strabatut impreuna un drum ce parea infinit… o calatorie minunata… o aventura de neuitat… o cautare soldata esecului… un infern strabatut cu pasi mici… un mod bizar de a evita macabrul esential…
sumbra priveliste… o rascruce… stiu… e ultima pe care o mai intalnim impreuna…
dezgust moral. etica e moarta. inutil se mai studiaza in scoli.
te condamn sa-mi induri singuratatea…
adio…
sunt profund amuzata de faptul ca ultima data cand am scris am folosit cuvantul drog… tocmai legat de scrierile mele… tocmai despre singura intimitate pe care o consider necesara….
intotdeauna am pretins ca sunt un clovn… englezescul “entertainer” suna mult mai bine… am stiut sa fac lumea din jurul meu sa se simta mai bine in pielea ei intotdeauna… e simplu: oricat de urat, blamat si inutil ai fi cand ma privesti nu iti poti spune decat “Mai bine ca mine decat ca ea”… si astfel redand increderea in sine pierduta apar zambetele mult dorite pe fetele publicului meu…
cea mai mare durere din viata unui clovn este resimtita atunci cand nu mai este suficient de deplorabil incat sa mai provoace acele zambete triste dar pline de speranta…
Scumpul meu A, doar tu mai zambesti dar nici macar in zambetul tau nu mai pot citi speranta…
Ciudata aceasta relatie a noastra… am constatat ca sunt asemeni unui drog…. sti ca iti fac rau dar nu te poti abtine sa nu te intorci… cat de oribila si de minunata in acelasi timp este dependenta asta dintre noi… oare nu am pierdut nimic pe drum?
lamentari patetice… stiu scumpul meu… doar atat ai putea spune despre scrierile mele daca le-ai citi…
e atat de departe lumina… poate ar trebui sa ma obisnuiesc definitiv cu noaptea…
Nu vreau sa mai scriu, desi nu ma mai pot opri… e ca un drog ce te tine legat de viata, de propriul corp. Ce as mai fi fara aberatiile mele? Unde as mai fi? As mai fi in vre-un fel?
M-as risipi in cele patru colturi ale lumii si nu m-ati mai gasi niciodata… M-as ascunde ireversibil in abisul infinit al nefericirii mele si curand nu v-ati mai aminti ca am existat… As fugi de cuvintele care ma dor si astfel voi nu m-ati mai auzi niciodata…
Fug de propriul meu blestem… Fug de propria nebunie ca si cum as putea fugii de propriul meu creier… Ma gaseste oriunde m-as ascunde si ma tareste inapoi… Ma obliga sa scriu ca sa nu uit vreodata de prezenta ei…
Tacerea ma doare… E atat de liniste uneori in mine incat ma intreb daca atunci mai exist… Ce este moartea in fond? Linistea absoluta, infinita, imperturbabila si rece.
inert zace sublimul intr-o balta de fiori… rasaritul imi zambeste trist si luna plange… fluturii au incetat sa mai zboare si raul a incetat sa mai curga… atmosfera de jelanie si de inmormantare, caci azi, sublimul a murit…
in ce chinuri grozave, cu sabii sau cutite, cu foc sau prin inec, nu stie nici unul… ce trista va sa fie lumea de azi incolo, caci azi, sublimul a murit…
esti atat de departe de mine si lumea mea e atat de goala… ti-as plange moartea o vesnicie de te-as fi cunoscut… sublim blestemat mi-ai fost strain… si-mi voi petrece vesnicia batjocorindu-ti moartea atat de banala, inutila si umana…
fericiti cei ce nu te-au cunoscut… nu au pierdut nimic real, doar o iluzie, o amintire poate dintr-o alta viata…
si zace sublimul in balta sa de fiorii… si nimeni nu indrazneste sa-l deranjeze…
Imi bate in geam primavara
Cu alaiul ei de fiori…
Ma inneaca incet primavara
Cu prostestile si stupidele sale flori…
Angoasa si friguri, permanente dureri…
Ceata si haos, delir suicidal
Spasme, nevroza si plansul banal
Clinchet funebru al morbidei primaveri…
ma zbat… imi e cald… nu! imi e frig… e ceatza si eu fug… fug de acele creaturi… sunt multe, poate o mie, poate chiar doua mii sau poate 6 miliarde… fug de ele caci vor sa ma supuna si sa “educe”… vor sa ma incadreze in standardele lor, sa ma faca identica lor, sa ma traga in jos, sa ma arunce in indiferenta…
dulce agonie… macabru suras… e atat de veche durerea incat aproape n-o mai simt…
e ceva ca o lacrima in aer… eu plangand? credeam ca am ramas fara lacrimi…
si iar alerg cu disperare sa prind acea ultima adiere de vant… sa ma ia cu ea si sa ma duca departe… sa ma duca in lumea creata de mine…
tenebre si depresii, macabru si anorexii, ftizie si moarte, etern si monoton… le voi gasi pe toate cand voi ajunge inapoi in lumea mea… in mine… acolo jos in adancurile mele, unde e liniste…
linistea mea e foarte suparatoare… uneori e atat de liniste incat ma pot auzi gandind… e ca un bazait usor, ca o bataie de aripi a unui fluture… e un fior ce dispare, asa cum a aparut, in neant…
imi aud gandurile… gandurile imi spun sa nu mai gandesc… gandirea mea e blestemata… ea nu poate gandi decat ganduri si gandurile nu pot fi decat despre gandire si despre rostul ei inutil… si apoi gandirea se supara pe creatiunile ei gandurile si le alunga si creaza altele noi mult mai bune decat cele vechi… inevitabil insa aceste noi ganduri sunt despre gandire si despre rostul ei inutil…
am fugit prea mult dupa fluturi… e mai simplu sa caut o larva si sa astept…
potop nesfarsit de cuvinte blestemate… ma cutremur la atingerea fiecarui fulg desi toata fericirea ta nu m-ar putea clinti… e bezna in mine si singuratatea ma tine treaza, imi sopteste neintelesuri, imi povesteste minciuni si infasoara continuu, monoton, vesnic acel imens ghem al umbrelor mele…
umbra rea! imi devorezi sufletul cu cantecele tale despre extaz… nu-mi va fi fost scris sa cunosc extazul… agonie mi-e soarta si purgatoriul singurul iubit…
nebunia flacarilor in zorii Apocalipsei va aduce sfarsitul tuturor damnatilor… sfarsitul pe care il asteapta ei?…
teribil de infricosator… infricosator de teribil…
bucuria celui fericit se stinge ca o simpla lumanare… disperarea nefericitului este eterna…
